De ce în anotimpul Toamnă,
Frunzele verzi, îngălbenesc?
De ce e frig, şi înspre iarnă,
Din pomi veşmintele lipsesc
Şi-n timpul iernei amorţesc?

Cum de natura îşi dezbracă
Culoarea verde, îmbietoare?
De ce ţurţuri de promoroacă
Îndoaie crengile-n mişcare
Lovindu-le cu-nverşunare?

Privind cu gândul la-nceput,
La-ntâiul om ce-a fost creat,
Vedem cum şi el şi-a pierdut
Veşmântul, căci n-a ascultat
Şi-a căzâut astfel prin păcat.

Ca şi frunzele ce-au vestejit
Plutind încet înspre pământ,
La fel şi pe Adam l-a părăsit
Lumina, ce i-a fost veşmânt
Şi-i folosea de-acoperământ.

El n-a prevăzut, ce va urma
După-a lui mare neascultare,
Şi că-un păcat, poate curma
Viaţa cea sfântă,-nfloritoare
Ce-o moşteneau de la creare.

Când şi-n natură a ei mantie
A început să-ngălbenească,
El s-a-ntrebat dorind să ştie:
Ce va urma-n viaţa firească?
Dar în natura-i, omenească?

Şi când frunze s-au desprins
Din trunchiul viu s-a-nfiorat,
Şi plânsul jalnic, l-a cuprins
Şi-n duh mâhnit s-a tulburat
De ce-i în stare-al său păcat.

Când astfel ele-ncet pe rând
Se desprindeau plutind în jos,
În mintea sa creştea un gând:
Păcatu-i groaznic, şi-urâcios,
Cu-al său sfârşit dezastruos!

Atunci, el începea să plângă
Jelind cu glasu-n bocet tare,
Voind amarul să şi-l strângă
Prin lacrimi sincere şi-amare
Pentru-a lui gravă neascultare

Şi cum plângem pe cei dragi
În drumul lor către mormânt,
La fel plângea, şi priviri vagi
Avea Adam, cu duhu-nfrânt
Văzând blestemul pe pământ.

El conştient de-acum deplin,
Gândea că-a lui neascultare,
Se vede-n lacrimi şi-n suspin
Şi-n frunzele verzi gălbioare
Ce cad din pomi fără-ncetare.

Văzând structura lor diformă,
Că totul se schimbă-n natură,
El cugeta, că-aceeaşi formă
Cuprinde-va şi-orice făptură
Prin a păcatului, tristă uzură.

Până la urmă, aceeaşi soartă
A morţii, îl va ajunge şi pe el,
Căci acum blestemul poartă
Pentru-al său pas, de infidel
Sub umbra sângelui de miel.

Dar printre spini şi pălămidă,
Şi printre chinul prin sudoare,
Avea speranţa-ntr-o hlamidă
Prin planul de Răscumpărare
Promis pentru marea salvare.

Astfel, în Sămânţa ce-o veni
Nădăjduia-n lupta-n biruinţă,
Când capul crunt îl va zdrobi
Al şarpelui doar prin credinţă
Cum se spunea-n făgăduinţă.

Sămânţa Sfântă, Salvatoare,
Doar a privit-o peste veacuri,
Şi lacrimi multe-n revărsare,
Făr-oprelişti ţinute-n ţarcuri
Au curs din cele două lacuri

Căci ochii-n fiecare Toamnă
Erau noian, de lacrimi multe,
Când cădeau, să se aştearnă
Pe pământ frunzele mărunte
În susurul ce-avea s-asculte.

Privind prin prisma izbăvirii
Blestemul, l-a dus an de an,
Sperând că timpul mântuirii
Nu-i prea departe de liman,
Şi că-aşteptarea nu e-n van.

Şi-a aşteptat... cu nerăbdare,
Şi peste ani şi peste vremuri,
S-a consolat în vestea mare
Prin izbăvirea cea din ceruri,
Ce-n faţa sa punea noi ţeluri.

..........................................
Şi anii, au trecut de-a rândul
Din nori toamna lacrimi curg,
Şi frunzele-acopăr pământul
După ce drumul şi-l parcurg,
Din zori de zi până-n amurg.

 Flavius Laurian Duverna