Inchipuirea ca sunt doar o mana de carne zdrobita in teascul durerii
Acopera cerul albastru, seninul puterii
Cu norii amari ai tristetii ingustelor astre.

Maiastrele lupte, pierdute in ringul de lut mocirlit de sudoare
Sub soarele negru, ascuns de priviri rugatoare,
Ascuns de sperante desarte in vorbe frumos colorate
Raman doar epava-ncercarilor slabe de-a trece hotarul semet al robirii.
Si slujba-ngradirii isi duce menirea-nlesnita de lipsa controlului fizic si psihic.
Cinismul parerii de rau oboseste, provoaca la greata,
Cu ranced in gustul caintei patate inca din startul pornirii.

Si culmea-mpietririi devine chiar insasi durerea sleirii in teascul cu sange si apa amara
Ce curge din inimi zdrobite, curand limpezite in lacrimi
Si patimi nestinse se repatimesc.
Nu este doar visul amar dintr-o noapte
Chiar daca in jur se aud numai soapte si stelele-s moarte:
E si din traire un vers rancezit…

Tot ce-am gangavit cu rostirea-mi profana, ca ultima ruga n-atatea sfarsituri
Au fost doar bufnire de lut oprimat sub povara reflexului sadic lipsit de oricare sfintire.

Nici macar schita de impotrivire.
Nici puls de nadejde, nimic sa ma scape din teascul amar.
Macar visul sa-mi fuga.
Si-n ruga sa nu mai am cerul umbrit… sa-mi opresc mana din pironit palme de Rege.

Claudiu Gheorghita aprilie, 2011