Toamna, când picură norii
Şi pretutindeni toate-s nude,
Pe cer în şiruri, trec cocorii
Şi-un cântec jalnic se aude.

E-un cântec trist de bejenie
Ce-l cântă mereu an de an,
Şi-auzi povestea-n pribegie
A vieţtii... spre un alt liman.

Peregrinând în cârduri mari
Zburând în unghi cutezător,
Se-aşează-n faţă cei mai tari
Şi rup văzduhu-n pieptul lor.

În drumul lung, de obosesc,
Din frunte ei cedează zborul,
Şi rând pe rând se odihnesc
Iar cântecul, le spune dorul.

Lăsând în urmă plaiuri dragi
Şi crânguri şi câmpii bogate,
Spre ele-aruncă priviri vagi
Prin glasuri triste-ndurerate.

Ştiind că-n final vor ajunge
Pe plaiuri calde, primitoare,
Unul în altul, se tot strânge
Mai înde-aproape... fiecare.

Continuând nainte drumul,
Prin ordine toti şi-armonie,
Sunt o pildă, cum niciunul
În faţă stând, nu vor să fie.

Prin graiul lor necunoscut
Ei se-nţeleg, şi-i o minune,
Cum ori şi care, îi priceput,
Prin disciplină, se supune.

Ca la un sunet de pe strune
Se strâng cu toţii-n repliere,
Iar cântecul, pare că spune
Că prin unire, prind putere.

Astfel ei au putut să reziste
Zburând prin lungi călătorii,
Peregrinând... ca să existe,
Supuşi la multe intemperii.

La gândul de a se-ntoarce
La pajişti dragi ce au lăsat,
Răzbate dorinţa de-a face
Atâta drum în lung şi-n lat.

Prin viaţa lor tot peregrină,
Plecând şi revenind mereu,
Ei spun că-n ordinea divină
Instinct au dela Dumnezeu!

Flavius Laurian Duverna