Te-ai întrebat vreodată de ce raţele sălbatice zboară în stoluri în formă de V? Oamenii de ştiinţă de la Cal Tech au făcut-o. Ei au pus computere şi simulatoare de zbor la lucru şi au descoperit răspunsul – stolurile de raţe zboară în această formaţie pentru că este cea mai uşoară formă de zbor.

   Formaţia funcţionează aerodinamic, asemenea unei aripi unice, adică rezistenţa vântului este distribuită egal pe fiecare dintre raţe. Aceasta reduce rezistenţa aerului pe fiecare pasăre în parte. Douăzeci şi cinci de raţe care zboară împreună pot călători mai mult cu 70% decât ar reuşi o raţă de una singură.

     Un indian american era în centrul New York-ului, împreună cu prietenul său. Era ora amiezii, iar străzile erau pline de oameni. Maşini claxonând, taximetre grăbite, sirene ce se apropiau sau se depărtau, toate aceste sunete ale oraşului parcă te asurzeau. Dintr-o dată, indianul a spus:

   – Am auzit un greiere!
   – Ce? Trebuie să fii nebun, a spus prietenul său. N-ai cum să auzi un greiere în tot vacarmul ăsta!
   – Nu, sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.
   – Asta-i o nebunie! a continuat prietenul lui.

   Indianul a ascultat cu atenţie un moment, după care a trecut strada spre un loc unde se aflau câţiva copaci. S-a uitat împrejur, sub ramuri şi a găsit micul greiere. Prietenul său a rămas uimit:

   – Asta-i incredibil. Trebuie să ai un auz supraomenesc.
   – Nu, a răspuns indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce anume asculţi cu ele. Dă-mi voie să-ţi arăt.

   A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului au remarcat că toţi oamenii de pe o rază de 5 metri au întors capul privind în jur dacă nu cumva banii căzuţi erau ai lor.

– Înţelegi ce am vrut să spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine!

    Singurul supravieţuitor de pe o navă care se scufundase, a fost aruncat pe malul unei insule nelocuite. El s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să-l salveze şi, în fiecare zi, scruta orizontul, în găsirea ajutorului, dar nimeni nu părea să vină spre acea insulă. Obosit, a reuşit să-şi încropească o colibă din lemnele aruncate de ocean pe malul insulei.

   Dar, într-o zi, după ce a vânat ceva pentru mâncare, s-a întors la coliba sa. Spre surprinderea lui, coliba era în flăcări, fumul ridicându-se în rotocoale spre cer. Ce ar fi putut să i se întâmple mai rău decât să-i ardă şi coliba? Pierduse totul. Tot ce avea era în acea colibă. Plin de mânie a strigat către Dumnezeu.

   – Doamne, cum ai putut să-mi faci una ca asta?

   Totuşi, devreme, în dimineaţa zilei următoare a fost trezit de zgomotele unei nave ce se apropia de insulă. Venise să-l salveze.

   – De unde aţi ştiut că sunt aici? a întrebat omul curios.
   – Am văzut semnalul luminos, au răspuns cei de pe navă.