Un băieţel îşi petrecea duminica jucându-se în nisip. Avea o ladă mare de nisip în care îşi adusese cu el maşinuţele, camioanele, o găletuţă şi o lopăţică de plastic roşie.

         În procesul de ”construire” al drumurilor şi tunelurilor, el a descoperit o piatră mare chiar în mijlocul lăzii. Băieţelul a început să sape în jurul ei, până i-a dat de capăt. Cu mare greutate, a împins-o şi a tras-o prin nisipul din cutie, folosindu-şi picioarele şi mâinile. Când a ajuns la marginea lăzii, a descoperit că nu o poate rostogoli peste margine.

         Hotărât, băiatul a încercat să o împingă, să o rostogolească, a încercat tot ce ştia şi putea; dar, de fiecare dată, pe când credea că a făcut progres, piatra se rostogolea din nou în cutie. Băieţelul s-a luptat cu piatra, dar singura sa recompensă era o piatră care se rostogolea înapoi, lovindu-i, de fiecare dată, degeţelele. În final, a izbucnit în plâns.

         În tot acest timp, tatăl copilului privea, din cameră, la frământarea de afară. În momentul în care lacrimile au început să i se prelingă pe obraz, o umbră imensă l-a acoperit pe copil şi lada de nisip. Era tatăl lui. Blând, dar hotărât, el a spus:
       – Fiule, de ce nu te-ai folosit de toată puterea pe care o aveai la îndemână?

         Învins, băiatul a şoptit:
– Dar, am folosit-o, tati, am folosit-o! M-am folosit de toată  puterea mea!
– Nu fiule, l-a corectat tatăl cu blândeţe. Nu te-ai folosit de toată puterea ce o aveai la îndemână, ci doar de cea pe care o aveai tu însuţi.

De ce nu m-ai chemat pe mine?  Şi cu aceasta, tatăl s-a aplecat, a ridicat piatra şi a scos-o din cutie.

“Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.  Căci orişicine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, I se deschide.”       (Matei 7. 7, 8)