În natură întâlnim o mulţime de mecanisme ireductibile care, prin însăşi existenţa lor, reprezintă un argument împotriva teoriei evoluţiei.

Prin definiţie, un mecanism ireductibil este acel mecanism compus din mai multe piese asamblate care nu poate funcţiona dacă una din componente lipseşte sau este deteriorată. Ceasul mecanic este un exemplu de mecanism ireductibil. Dacă cea mai “neînsemnată” componentă din structura lui lipseşte sau iese din parametrii normali, ceasul nu mai funcţionează.
Deşi evoluţioniştii neagă existenţa acestor mecanisme ireductibile în natură, susţinând că fiecare mecanism existent a evoluat prin numeroase modificări succesive, totuşi ele există.

     Departe de a fi o simplă balama, aşa cum se sugerează în manualele de biologie, articulaţia genunchiului reprezintă un mecanism foarte sofisticat, care presupune un proiect inteligent şi care nu poate funcţiona dacă cea mai mică dintre componentele sale lipseşte, sau iese din parametrii normali.

Specialiştii au identificat 16 caracteristici ale componentelor articulaţiei genunchiului care nu doar trebuie să fie prezente, ci ele trebuie să fie şi compatibile una cu cealaltă. Conform teoriei evoluţiei, toate componentele articulaţiei genunchiului au evoluat pe rând. Se ridică însă o întrebare: Cum ar putea oare funcţiona un genunchi primitiv ale cărui componente sunt în evoluţie, dacă astăzi el nu poate functţona dacă doar una din componentele sale iese din parametrii normali ?

      Presupunând, prin absurd, că un astfel de genunchi primitiv ar funcţiona, se ridică o altă întrebare: De ce ar mai fi fost necesară evoluţia lui ?
Dacă articulaţia genunchiului ar fi evoluat de la forme primitive până la forma actuală, ar fi trebuit să existe forme intermediare ale articulaţiei genunchiului în marele numar de fosile existente. Însă aceste forme intermediare lipsesc cu desăvârşire, ceea ce ne conduce la concluzia că articulaţia genunchiului nu a evoluat, dimpotrivă, ea a existat întotdeauna în forma actuală, aşa cum a fost concepută de Inteligenţa creatoare.

      Lucrurile se complică şi mai mult dacă ne gândim că articulaţia genunchiului se formează în primele 12 săptămâni de sarcină. Asamblarea tuturor componentelor articulaţiei, poziţionarea lor corectă, materialul biologic din care sunt construite componentele, precum şi dimensiunea lor, toate reprezintă un proces atât de complex încât oamenii de ştiinţă recunosc faptul că sunt depăşiţi.

      Se confirmă astfel cele spuse de Solomon:

“Cum nu ştii care este calea vântului , nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu care le face pe toate.” ( Ecl. 11, 5 )