Brenda atârna suspendată de coarda de siguranţă, revoltată la culme de ceea ce i se întâmplase.  Acceptase invitaţia unui grup de prieteni de a face o ascensiune montană, şi aceasta doar de dragul fetei care se alăturase grupului lor în speranţa că îşi va găsi o nouă familie, după ce îşi pierduse părinţii într-un accident de maşină.

Făcuse un sacrificiu, aşadar, pentru că ascensiunile montane  nu erau deloc modul ei preferat de a se relaxa.  Şi pe deasupra, aşa cum era – obosită, transpirată şi fără chef – în loc să primească vreo recompensă, capătul liber al corzii de siguranţă o lovise peste faţă şi făcuse să îi sară lentila de contact de la ochiul stâng.  “Doamne, de ce trebuia să mi se întâmple tocmai mie aşa ceva ?  Şi chiar acum, când am făcut eforturi ca Joy să se simtă bine…

Stau aici, prinsă de coarda aceasta, obosită, transpirată şi cu perspectiva înjumătăţită… Un efort care oricum nu-mi foloseşte la nimic şi pe care nu mai sunt dispusă să-l fac…”          Ajunsă în sfârşit sus, şi-a rugat prietenii să se uite cu atenţie dacă nu cumva, în cădere, lentila se oprise pe haine sau pe rucsac.  Dar nu au găsit-o nicăieri.  Peisajul splendid care li  se deschidea înainte de pe vârful muntelui meritase însă orice efort.  Impresionată de măreţia naturii, Brenda s-a rugat: “Doamne, Tu, care ai creat toată frumuseţea aceasta, care cunoşti fiecare copac şi fiecare piatră, care vezi fiecare frunză şi fiecare floare, cu siguranţă vezi şi unde este lentila mea de contact.