Se zguduie pǎmântul de de-asupra şi tremurǎ pereţii prin prejur...: e doar un zgomot de tramvai grǎbit nu ştiu spre care parte. Nu! N-are cum! Între pǎmântul de sus şi cel de sub picioarele mele, mai este un pǎmânt mai bǎtǎtorit puţin, cǎci ţine alţi oameni, alt tramvai cu şine mai groase. Deci, cred ca a fost cel care merge la IMGB… plin ochi…îndesat. Trece mereu, ca un cutremur scurt cu care te obişnuieşti repede...

 Aici jos, pǎmântul se cutremurǎ nu numai sub roţile uriaşe de fier. Picioarele adunate-n multime pot fi o forţǎ cutremurǎtor de puternicǎ. Scǎrile de acces devin foarte des neîncǎpǎtoare, iar ambuteajele umane sunt înspǎimântǎtoare şi de neevitat.
 «Cum de n-or vedea pe unde merg?» Te calcǎ uneori de parcǎ nu s-ar fi întâmplat sǎ te nimereşti sub picioarele lui. Sau pierzi pe lângǎ ureche câte un «pardon!», rǎtǎcit printre zgomote de frânǎ încinsǎ...  

 Este 8 şi 40, sau puţin peste. Târziu, oricum... Dar încǎ îmi pǎstrez liniştitǎ faţa ce poartǎ încǎ urmele de pernǎ şifonatǎ, cǎci nu pot face nimic sǎ grǎbesc maşinǎria de fier ce întârzie s-aparǎ la peron. M-am strecurat mai uşor printre cei care urcau decât cealaltǎ mulţime ce coborǎ-n bloc piept în piept, umǎr în umǎr. Şi aştept. Dar, de-odatǎ… se aprind douǎ glasuri crispate şi-n zbierǎt se invitǎ-ntr-un lanţ de mǎscǎri unul pe-altul; sau mai bine zis una pe cealaltǎ, fiindcǎ din nefericirea momentului, sunt douǎ femei ce se doresc a se numi doamne...

 Motivul?!... Victima s-a pus pe umerii celeilalte ‘povarǎ fǎrǎ consimţǎmânt’ vreo zece trepte. Şi mai frumos: se prind de pǎr şi fac schimburi de genţi, sacoşe, palme... în spiritul cel mai serios gǎsit sub mǎştile figurante ale omenirii.
 De-acum nu mai conta cǎ au sosit trenurile noastre pentru cǎ «ale lor» n-au mai  ajuns la timp sǎ le risipeascǎ portretul de pe retinele setoase dupǎ imaginea lor.

Sǎ nu fi fost de-ajuns un simplu «pardon»?  Se pare cǎ nu...
Însǎ ce uimeşte mai mult este faptul cǎ viteza cu care am fost culeşi de pe peronul scenei de mai sus, a fost aceeaşi cu care am fost aduşi... ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nicicând...

 Am zdruncinat pǎmântul din ţâţâni, l-am zguduit fǎrǎ pǎsare pentru noi sau pentru cei care-l doreau mai liniştit ... şi-n tremuratul lui ne-ascundem fǎrǎ urmǎ ieşirile de comportament..., evadǎrile de personalitate, escapadele noastre dezumanizate...
 Mai dureros este cǎ la sfârşitul cǎlǎtoriei noastre urcǎm scǎrile cǎtre luminǎ... în deplina putere a zilei.

Sus, totusi ne mai despart de casǎ câteva staţii de tramvai...
Ne-nghesuim grǎmadǎ pe scǎrile înalte de fier ruginit, împingând în mulţime, continuând sǎ rǎmânem aceiaşi, pânǎ la capǎt de rutǎ?

        
       
Claudiu Gheorghita 29 ianuarie, 2008